Un loc comun afirmă că un profesor este, prin vocaţie, o persoană lipsită de egoism, deoarece, alături de competenţă şi erudiţie, demersul său intelectual se caracterizează (şi) prin generozitate, fiind cu precădere îndreptat către ceilalţi. În cheie contemporană, când activitatea/misiunea universităţii este predarea centrată pe cercetare, dezideratul de mai sus pare inevitabil supus unei simptomatice reinterogări. Eficacitatea pare să înlocuiască dăruirea de sine. Într-un interviu din 2006, Georges Didi-Huberman comenta cu autoironie eşecul repetat al propriei habilitări ca pe o şansă: de eliberare de jugul servituţilor academice şi, ca atare, de dezvoltare liberă a propriului parcurs intelectual.
În contextul vieţii universitare, „servituţile” amintite de Huberman pot însă reprezenta o misiune asumată în folosul celorlalţi. În acest sens, avem nevoie, mai mult decât în oricare alt domeniu, poate, de modele. Un astfel de model emblematic mi se pare întrupat în Anca Oroveanu, căreia îi dedicăm volumul de faţă. În mica lume a istoricilor de artă crescuţi în tradiţia instituită în actuala Universitate Naţională de Arte, numele ei este echivalent cu exigenţa şi competenţa, la care îndrăznesc să adaug angajamentul raţional şi dezinteresat venit din tradiţia humboldtiană a „discuţiei libere de seminar” (das freie Diskussionsseminar).
Descarcă aici integral volumul.
