Emilia Cernăianu, Lecții de privire. De la relația imagine-text din antichitate până în sec. XVIII la lecțiile de privire de la confluența dintre sec. XIX și XX, coordonator prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu

Emilia Cernăianu, Lecții de privire. De la relația imagine-text din antichitate până în sec. XVIII la lecțiile de privire de la confluența dintre sec. XIX și XX, coordonator prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu

Motivația demarării acestei investigații se situează în jurul unui grupaj de întrebări care vizează raportul stabilit între imagine și text, întrebări cărora nu am căutat să le dau un răspuns ferm ci, mai curând, să înțeleg modul în care acesta s-a desfășurat de-a lungul istoriei teoriei artei. Este evident faptul că textul a însoțit dintotdeauna imaginea, dar se poate afla în ce fel și în ce măsură imaginea a determinat sau a fost determinată de text? Și poate, această determinare, de orice fel ar fi ea, să decidă prevalența sau să stabilească vreo ierarhie? Este o problemă faptul că arta este înconjurată de contextualizare și interpretare? Este nevoie de o privire intelectuală asupra artei? Este adevărat că, pe măsură ce crește educația literară, scade educația vizuală iar acest dezechilibru se poate compara cu o pierdere a vederii? Care sunt efectele modului de a percepe și de a practica o privire autonomă, eliberată de ghidajul cuvântului? Există o singură interpretarea adevărată a unei imagini? Avem sintagme precum „o imagine spune cât o mie de cuvinte” dar uneori imaginea pare absolut mută; privind o operă de artă abstractă avem nevoie de cuvinte (poate mai mult de o mie de cuvinte) pentru a o putea înțelege. Mitchell folosește o metaforă antică: imaginea și cuvântul sunt ca un război de țesut în care firele sunt intercalate într-o tramă care prinde formă pe măsură ce se lucrează la ea. Chiar dacă, în epoci diferite și în moduri diferite, gânditorii au suținut că una o domină pe cealaltă, argumentele au fost tributare scopului urmărit. Avem epoci dominate de oculocentrism în care imago mundi presupunea imagini care garantează că adevărul se află în simțul văzului, și epoci dominate de logocentrism în care cuvântul garanta adevărul și, ori trebuia să însoțească imaginea ori o nega până la repudiere. În acord cu principiile filosofiei empiriste, Mitchell ajunge la concluzia că „duplicitatea imaginii stă în capacitatea ei de a spune adevărul și de a iluziona în același timp.” Dar, mă întreb eu, textul nu prezintă aceeași duplicitate, nu spune și amăgește în același timp, ba chiar mai subtil, mai greu de sesizat decât imaginea? Filosofilor artei și esteticienilor li se reproșează, de către istoricii de artă și de către artiști, că petrec mai mult timp citind și scriind, cercetând sau lecturând, predând, discutând și argumentând despre artă, dar prea puțin uitându-se la artă. Este un motiv de îngrijorare?